Cazanul de țuică
Distilarea se face cu ajutorul alambicului, denumire ce provine din limba arabă – Al-ambiq – adică distilator. Mai cunoscută este însă denumirea de cazan de țuică sau pălincă.
Distilarea cu alambicul este o tehnică străveche, utilizată de chinezi încă cu 3.000 de ani î.Ch, ulterior fiind preluată de indieni, egipteni, greci și romani. Lichidul produs de toate aceste popoare, denumit mai târziu alcool de către arabi, era folosit în scopuri medicinale sau pentru producția de parfumuri. În secolul VI d.Ch, arabii au început invazia Europei, aducând cu ei și tehnica distilării. Alchimiștii și călugării europeni au fost cei care au îmbunătățit atât tehnica, cât și echipamentul de distilare.
Prima atestare documentară pe teritoriul României este din anul 1570 și face referire la fabricarea de ţuică în localitatea Turt (Satu Mare).
Distilatul conţine 3 părți: prima parte – „fruntea”, apoi „mijlocul” şi „coada”. Distilatul bun este mijlocul. Fruntea reprezinta 2-2,5% din distilat, cu 70-72% alcool, însă conține o cantitate mare de alcool metilic, acetat de etil și aldehide, deci nu se consuma, fiind toxică. Coada, numita este slabă, cu o concentrație alcoolica foarte mica și cu gust acru. Mijlocul reprezinta 30-40% din distilat, și este partea bună.
Învechirea
Învechirea rachiului durează minim 6 luni și se face în butoaie de stejar, pentru o culoare galben-maronie; de dud, pentru galben închis; de cireș, pentru galben-verzui.
Pălinca proaspătă are un gust aspru, ușor înțepător. Prin învechire pălinca capătă un gust plăcut, armonios, cu aroma fructului respectiv.
